Y-life 2013: One year later...

"...Azi, 21 Decembrie 25012 – singurul lucru care s-a intamplat acum 23000 de ani a fost un concert..."

Atunci când transformarea are loc, asta e prima informaţie care îţi apare în gand în timp ce încetul cu încetul mori si tot ce tine de umanitatea ta dispare.

În ultima vreme devine din ce în ce mai greu sa găsesc un adapost destul de sigur în care sa mă pot vindeca de la ultima ambuscada si sa îmi recapăt forţele. Nu ştiu exact ce se întîmplă, dar simt ca acesti zombi încep sa devină mai organizaţi, parcă ar fi conduşi de cineva. Hrana începe sa devină un lux în perioada asta, dacă găsesc un şobolan înseamnă ca am ce mânca toata ziua.

În fiecare noapte, înainte de culcare, îmi dau seama ca ultima zi în care nu am ascultat de dirigintă, a fost cea mai norocoasă zi a mea. Dacă eram un copil cuminte, rămâneam împreuna cu clasa, nu mă aventuram prin muzeu si nu intram în buncărul ăla, acum eram un zombi.

Din călătoria mea am aflat ca zona unde mă aflam eu era zona cea mai afectată de aceasta ciumă. Faţa de unele tari din Europa, Franţa a fost infectată de la ţărmul cu Marea Mediteraniană si încetul cu încetul spre nord. Ultima mea şansa de a mai putea supravieţui era sa mă îndrept spre Paris. Ceva vreme am putut sa merg cu o maşina, dar am rămas fără benzina. La început, mersul pe jos era mai plăcut. Puteam sa merg după mîncare fără sa părăsesc maşina.

Prima casa unde am petrecut noaptea era locuinţă unui împătimit al vînatului. Avea numai trofee pe pereţi si un arsenal destul de decent. De acolo am păstrat o arbaletă, un arc modern si săgeţi. Cînd ai 16 ani si ţii o armă adevărată în mană simţi cum accelerează puţin inima, pentru ca ştii ca ai în mană un lucru făcut sa omoare si ai o anumită frica. Dar cel mai înfricoşător lucru e sa te simţi în siguranţa, iar în următoarea secundă sa te întorci si sa vezi cum sare un zombi sa te sfîşie. Pe moment paralizezi de frica, iar cînd îţi revii din soc îţi aduci aminte ca ai o armă si în ultima clipa reuşeşti sa apeşi pe trăgaci. Am rămas în stare de soc cîteva secunde. Cat mai repede am luat tot ce am putut în fugă si în mijlocul nopţii am pornit la drum.

Cînd mergeam, la prînz pe cea mai mare căldură, începeam sa regret ca am luat atîtea lucruri, dar după ce am văzut acel zombi ştiam ca aveam nevoie de mai multe arme. Dimineaţa mergeam, la prînz mă antrenam cu arcul si arbaleta ca sa fiu mai bine pregătit, iar noaptea căutam un loc la altitudine sau un copac în care sa dorm. Aproape doua săptămînii am putut sa merg în ritmul asta.

În drumul meu am reuşit sa îmi fac cîteva săgeţi cu explozibil, folosind cîteva artificii si crengi, sa îmi fac rost de cîteva provizii care puteau fi transportate si pe căldură. În timpul asta am întîlnit cîţiva zombi care mureau uşor si unii care puteau funcţiona si fără cap. Noaptea mereu aveam senzaţia ca mă urmăreşte cineva şi acelaşi coşmar mă trezea brusc cînd dormeam destul ca sa pot continua.

În vis alergam pe un coridor în Paris si ajungeam într-un fel de laborator unde era un om slăbit de forţe conectat la aparate. Mă tot apropiam de el si dintr-o data deschide ochii, iar eu mă trezesc. Nu am încercat sa înţeleg ce înseamnă, singurul lucru care mă preocupa era sa ajung întreg în Paris.

Oraşele în care intram erau foarte pustii si nu prea existau semne de viaţa. Singurele vietăţi erau cîteva animale pe care le-am gasit într-un cabinet veterinar. Erau moarte si la aspect semănau cu nişte zombi. Lucrul asta m-a îngrijorat, deoarece asta însemna ca puteam fi atacat de animale zombi. După o luna jumate, era mai greu sa merg din cauza zăpezii, care spre surprinderea mea nu era rece deloc, era doar răcoroasă. Într-un oraş am găsit un magazin de articole sportive de unde am găsit ghete care nu imi forţau picioarele şi îmbrăcăminte mai groasă, nişte mănuşi pentru arc si un mountain board, ca sa prind viteza la vale prin zăpadă.

După un timp am ajuns la 50 de kilometri de Paris. Aici situaţia se îngreunase, deoarece erau mai mulţi zombi decît în restul ţării. În depărtare puteam sa vad un zid de beton amplasat în jurul capitalei. Am încercat sa ajung cat mai repede, pentru ca acel zid reprezenta şansa ca s-ar putea sa existe supravieţuitori. Prima noapte nu am putut sa apuc sa mă odihnesc din cauza numărului mare de zombi care patrulau în oraş. A doua noapte am fost înconjurat. Veneau din stinga, veneau si dreapta, iar şansa mea de a scăpa a fost sa urc într-o clădire, sa îi ademenesc înauntru si sa sar pe o alta clădire pentru a putea fugii mai departe. Am urcat pînă la etajul patru, iar zombi erau încă la parter. Cînd m-au văzut sus cum îi aşteptam, am fost martorul unui lucru care nu l-am mai întîlnit. Cîţiva din zombi începeau sa se transforme în altceva. Nu mai semănau cu oamenii, păreau a fi mai mult nişte schelete care abia mai aveau prinse de ele pielea si muşchii. Cînd transformarea a încetat, au început sa prindă viteza si m-am trezit cu ei la un etaj fix sub mine. Am urcat cat de repede am putut, dar unul a reuşit sa sară peste scări fix în fata mea si mă privea cu nişte ochii lipsiţi de viaţa. Am încercat sa iau arma ca sa îl împuşc, dar el imediat m-a apucat de gît. Simţeam ca nu mai puteam sa respir, cum ceva îmi zdrobea gîtul. Am apucat cuţitul din buzunar si i l-am înfipt în mînă si imediat mi-a dat drumul. Repede am luat cuţitul, i l-am băgat în cap, iar cu cealaltă mînă am luat arma, m-am întors si am împuşcat 2 zombi care săreau pe mine. Am fugit în continuare ca sa nu mai apară alţii. Cînd am ajuns pe acoperiş, m-am asigurat ca nu e nimeni în spatele meu si am sărit pe clădirea vecină.

După o lungă perioada în care am umblat prin canalele, am ieşit la suprafaţa ca sa vad la ce distanţă mă aflam de zid. Eram fix lîngă el, aşa ca am început sa caut o cale de intrare, dar nu era nici măcar una. M-am întors sa caut o intrare prin subteran. După cîteva ore de căutare am găsit o încăpere secretă. Primul lucru care mi-a atras atenţia era o harta cu planul de a arunca în aer Parisul, deoarece acolo erau cei mai mulţi zombi. Am mai cercetat încăperea si am aflat ca locul ăla era ultimul refugiu al supravieţuitorilor francezi. Aruncat într-un colţ era detonatorul pentru toate bombele amplasate în tot oraşul, care funcţiona doar undeva sub Turnul Eiffel pe post de antena uriaşă. În momentul ăla ştiam ca am mers degeaba pană în capitala si ca dacă mai erau supravieţuitori singura modalitate prin care îi puteam ajuta era sa arunc în aer Parisul. Am luat o harta, o lanternă, detonatorul si am mers repede pană sub turn.

În canal erau mulţi şobolani zombi care tot săreau la gîtul meu si cu arbaleta am încercat sa îi omor. La jumătatea drumului m-am întîlnit cu un super zombi, de 3 ori mai mare decît cei 3 de care am încercat sa scap. Mă privea cu atenţie si analiza fiecare mişcare a mea, în timp ce eu luam arcul si scoteam 3 săgeţi cu explozibil. Cînd le-am aprins, el se pregătea sa mă atace si după un minut a alergat spre mine. La jumătatea drumului am tras săgeţile una după alta, iar la contactul cu zombi, acesta a explodat, facînd o gaură în tunel, scurtătură spre destinaţia mea. După cîţiva metri simţeam senzaţia de déjà vu si imediat mi-am adus aminte de coşmar. M-am uitat pe harta si locul de unde trebuia sa activez detonatorul era fix locul unde era laboratorul din vis. Am pregăti arbaleta si cu atenţie am înaintat spre laborator. Cînd am ajuns acolo singura diferenţa era lipsa omului conectat la aparate. M-am uitat în jur si nu exista vreun semn ca ar fi fost cineva acolo de multă vreme. Dintr-o data m-am trezit cu o lovitură în spatele capului.

Cînd mi-am revenit, eram legat de un scaun, iar tipul din vis stătea în fata mea. Avea o privire la fel de lipsită de viaţa ca a super zombiilor, pielea complet albă cu venele proeminente. Dintr-o data m-am trezit cu o voce în cap: "Tu trebuie sa fii băiatul care încurca planurile Stăpanilor"

-Eu sunt! Cine eşti tu? Răspunde-mi!

"Cine sunt eu nu contează, dar ce e important e ca îi poţi opri pe Stăpîni."

-Cine sunt Stăpînii? Ce legatură au cu zomb.... si imediat am simţit o durere în cap.

"Nu mai este timp. Ascultă-mă bine! Trebuie sa detonezi bombele peste 3 minute. Atunci se transforma toţi zombi din oraş, moment cînd sunt cel mai vulnerabili. Stăpînii vor încerca sa te oprească folosind orice metoda posibila."

-Am înţeles. Dă-mi drumul!

"Taci! Stăpînii au aflat de faptul ca ţi-am spus si cu siguranţa mă vor omorî. Detonează bomba."

-Cine sunt Stăpînii?

"Stăpînii sunt o organizaţie formată din mai mulţi oameni cu influenţa, care vor sa refacă lumea după placul lor. Dacă scapi de aici în viaţa, încearcă sa anunţi si alţi supravieţuitori care te-ar putea ajuta sa scapi de Stăpînii. Ei se afla în......."

Înainte sa poată termina, a căzut mort la pămînt. În momentul acela am alergat după detonator, simţeam cum ceva îmi făcea capul sa plesnească, dar eu tot înaintam. În laborator au intrat o armata de super zombi, gata sa mă împiedice sa activez detonatorul. Eram muşcat de mai mulţi în acelaşi timp, simţeam cum mă transform foarte rapid, iar cu ultima fărîmă de viaţa si umanitate am activat detonatorul. Într-o secundă totul era cuprins într-o lumina albă si în clipa următoare o ciupercă de foc a demolat tot Parisul împreuna cu mine.

Dintr-o data m-am trezit înapoi sub copacul din grădina şcolii lînga care adormisem în timpul orei de biologie. Toţi prietenii mei erau vii, nici măcar unul nu era zombi. Cred ca visasem totul din cauza filmului care îl văzusem la televizor aseară.

După ore în drum spre casa am întîlnit un bărbat care îmi părea cunoscut. Avea pielea albă si avea venele foarte bine evidenţiate. Împărţea baloane la copii. M-am apropiat de el, iar aceasta mi-a dat un balon în forma de Turnul Eiffel si înainte sa îmi lase de tot balonul în mînă mi-a spus:

-Ai făcut bine, băiete. Sa ai o viaţa minunată!

Am plecat de acolo puţin confuz, dar pentru ca mergeam cu familia în vizita la Paris, nu mi-a mai pasat.

Azi, 25 Decembrie 2013, eu, Leon, am avut cel mai ciudat vis din viaţa mea din cauza faptului ca m-am uitat tîrziu la televizor la un film despre o lume post apocaliptică.