Steve Maximilian
De cand m-am nascut am stiut un singur lucru, ca nu stiu nimic!
Poate parea un lucru destul de ciudat, dar acest adevar m-a ajutat in viata mai mult de cat s-ar crede. Deoarece eram sigur ca nu stiu absolut nimic, nu m-am simtit niciodata nefericit. Dar nici nu pot spune ca am fost vreodata cu adevarat fericit.
Povestea mea incepe intr-o zi de primavara, undeva in perioada de tranzitie, cand zapada incerca sa ofere oamenilor un bis. Am venit pe lume ca un cadou pentru mama mea si cu rolul de cel mai mic din familie. Aparent eram asa de nerabdator sa vin pe lume incat am decis sa vin mai devreme cu o luna. Si in ziua de azi sunt la fel. Daca trebuie sa ne intalnim la fix, eu ajung cu 30 de minute mai devreme.
Primii mei ani au fost destul de obisnuiti pentru acea perioada. Dormit, mancat, desene animate si dormit. Dintre toate aceste activitati desenele animate si-au lasat amprenta cel mai adanc. M-au invatat prima mea limba straina. Acum eram sigur ca nu stiu nimic in doua limbi.
Anii au trecut si parintii mei s-au gandit sa ma inscrie la o gradinita din cartier. Cand am auzit prima oara de gradinita nu stiam cu ce se mananca, dar eram curios. Cat de rau putea sa fie? Raspunsul l-am aflat imediat ce am vazut gramada de copii. Erau prea multe fete noi pentru mine. Culmea e ca era vorba de copii care locuiam pe langa mine. Eram intimidat de situatie, mai ales ca eram si timid. Dar am gasit o metoda de a ma adapta.
In mod normal, cand nu cunosti pe cineva intr-un mediu nou, faci cunostinta cu cei de langa tine. Eu am preferat sa stau atent cand se striga ei intre ei, sa le retin numele, iar cand era timpul sa interactionam, le foloseam numele de parca ne cunosteam de-o viata. In mintea mea era cel mai simplu mod. Nu eram familiarizat cu normele sociale de conduita. Nu erau desene cu asa ceva la TV. Daca situatia imi cerea sa prind o pasare roadrunner eram complet pregatit. O nicovala, cativa metri de frangh, o cutie de firmituri si rezolvam.
Cat am stat la gradinita am prins gustul pentru spus povesti si glume. Am prins gustul atentiei. Nenorocit drog mai e si atentia asta. La fel de legala ca tigara si cafeaua, dar mai ceva ca metanfetamina. Cred. N-am incercat. Nici nu stiu unde s-ar gasi.
Prima zi de scoala a decurs mai bine. Eram pregatit sa vad multe fete necunoscute. Tot eram timid pe langa oameni noi, dar eram pregatit sa fac fata situatiei.
Cand am ajuns in sala de clasa, din 26 de copii, doar una imi era cunoscuta. In sfarsit aveam pe cineva cu care sa vorbesc pana sa ii cunosc pe ceilalti. Din pacate aveam de gand sa folosesc aceeasi metoda. Daca a functionat prima data, a doua oara era un fleac. Din fericire pentru mine, munca mi-a fost usurata de o inventie numita "catalog". Nu stiu cine l-a inventat, dar cred ca se gandea la mine.Era asa de simplu. Invatatorul striga un nume, iar eu m-a uitam la cine ridica mana. Nici nu trebuia sa ma chinui prea mult sa retin numele, pentru ca in fiecare zi se strica catalogul. Era perfect.
Primii 4 ani de scoala au fost floare la ureche. Aveam cele mai bune calificative, faceam temele alea usoare, iar la sfarsit de an primeam premiu. Sistemul ideal, dar ca orice lucru bun, totul are un sfarsit.
Incepusem clasa a 5-a. Calificativele s-au transformat in note si sistemul s-a dus de rapa. Nu stiu cine s-a gandit ca ar fi o idee buna de a folosi note de la 1 la 10 pentru stabilirea nivelului de pregatire, dar nu cred ca era intreg la cap. Nici el, nici cei care au fost de acord cu el. Stiu ca nu stiam nimic, dar nu trebuia sa stiu asta pe o scara numerica. Era greu, dar intr-un fel sau altul am reusit sa supravietuiesc si urmatorii 4 ani. Cred ca in mare parte, dragostea pentru comedie si desenele mele de pe banci m-au ajutat sa merg inainte. Sunt sigur ca nu m-au ajuta cartile si manualele. Nu le-am deschis niciodata. Nici nu am dormit cu ele sub perna ca sa zici ca mi-au intrat cunostintele in creier prin osmoza.
La finalul celor 8 ani de scoala am fost pus sa imi aleg un liceu la care sa ma duc. Nu stiam ce presupune acest lucru si cum eram cel mai mic din familie am fost lasat de capul meu sa aleg. Am mers pe optiunea "cel mai aproape de casa". Profesoara de desen ma indemna sa merg la unul de arte, dar ala deja era in alt oras. Pass!
Anii de liceu au fost exact ca in clasele 5-8, cu cateva exceptii. Acum desenam mai putin si scriam povesti, aveam o gasca de prieteni, descoperisem berea si fetele. La vremea cand altii erau la a 5-a relatie sau sarbatoreau 2 ani de relatie, eu abia descopeream fetele. Poate ca nu stiam nimic, dar am invatat repede si am recuperat timpul pierdut. Am trecut de la relatie la relatie de parca eram la un concurs de mancat. Cea mai interesanta tranzitie a fost de la o colega de clasa la sora ei geamana. Nici acum nu imi eacum nu imi explic de ce am facut asta.
In ultimul an am decis sa iau o pauza de la tot, sa ma axez pe "invatat" si sa incerc sa termin liceul. M-am decis cam pe ultima suta de metri, dar macar pot spune ca mi-am dat interesul. Pana la urma am reusit sa il termin. La limita, dar l-am terminat.
Proaspat absolvent, am decis sa imi incerc mana si la facultate. Am trecut prin 12 ani de scoala fara sa incerc prea mult. Cat de greu avea sa fie?
Primul an de facultate l-am baut. Eram intr-un oras nou, noi posibilitati, oameni noi. Pentru ca stateam la camin, in fiecare seara era cate o petrecere. In camera mea, in alta camera, in alt camin. Era altfel de cum eram obisnuit. Era un ritm de viata mai alert si ma bucuram de fiecare clipa. Asa mi-am cunost pentru prima oara sotia. O femeie exceptionala de la facultatea de jurnalism din celalalt capat al orasului. Era mai mare decat mine cu vreo 2 ani, dar nu ma interesa. Eu eram prea fascinat de mintea ei ca sa pot tine cont de varsta sau infatisare. Nu zic ca nu eram si atras de ea din punct de vedere sexual, dar cu ea puteam sa stau, pur si simplu, sa vorbim ore intregi. Din pacate relatia noastra s-a terminat la sfarsitul anului. Eu ramaneam in continuare la facultatea, iar ea se ducea in alt oras pentru a urma programul de master a unei alte facultati. Nu a fost o despartire urata. Amandoi stiam situatia si eram okay cu asta. Eram pe aceeasi lungime de unda.
Urmatorii 3 ani i-am luat mai in serios, chiar daca la final imi pierdusem interesul complet. Imi gasisem vocatia in scrierile mele, dar nu strica sa am un plan de rezerva. Chiar nu voiam sa mor foame. Casticasem cativa bani de buzuar din 3 carti cu mici povestioare publicate on-line. Nu erau multi, dar imi puteam finanta iesirile din week-end si ocazionalul pachet de tigari pentru cafeau de dimineata. Era mai bun decat nimic.
Dupa ce am terminat facultatea si tot ce tinea de licenta, tot nu stiam nimic. Nu stiu cum naiba am ajuns asa de departe. Dar daca tot eram aici, de ce sa nu incerc si un master? Undeva in alt oras, poate chiar in celalalt capat al tarii unde mai aveam cativa prieteni. Era timpul pentru o reuniune.
Ajuns in alt oras, pentru master, lucrurile stateau altfel. Nu mai aveam cum sa am la fel de mult timp pentru iesiri ca inainte. Eram deja "adult"si trebuia sa am un loc de munca ca sa imi platesc chiria, facturi, etc. Aparent banii nu cresc in copaci, parintii nu ma mai puteau intretine si chiar daca aveam acum 7 carti on-line nu puteam sa traiesc din asta.
Am gasit un loc de munca relativ usor. Un tovaras mi-a facut legatura cu patronul unui bar, care cauta un barman. Lucram doua zile da, doua nu. Nu era un local asa de aglomerat, deci puteam sa muncesc fara mari probleme. Chiar ma bucur ca am lucrat acolo. Asa m-am reintalnit cu sotia mea si cu un tip care mi-a oferit sansa de a publica o carte. Una de aia reala, cum vezi pe rafturile unei librarii. Singura problema era ca eu scriam doar povesti scurte, iar el imi publica doar daca era un roman intreg. Am acceptat.
Mi-am rasfoit vechile povesti si am gasit cateva care aveau legatura intre ele. Le-am folosit drept schelet pentru romanul meu. M-am chinuit oleaca, dar am reusit sa il termin cu sprijinul sotiei. Dupa cateva modificari facute cu acel tip, romanul meu a fost publicat. S-a vandut chiar bine. Cine ar fi crezut ca o carte despre o tanara cu parul albastru care devine noua intruchipare a mortii va prinde asa de bine la public. Eram asa de motivat incat i-am scris o continuare. Din pacate a trebuit sa renunt la master, dar nu regret. Oricum nu stiam nimic. Acum eram scriitor/barman, locuiam cu iubita mea exceptionala. Eram in al 9-lea cer.
Dupa 3 ani si a 3-a carte publicata, sotiei mele i-a fost oferit un post de munca in alta tara. Era o sansa care venea o singura data in viata si nu puteam sa o las sa o ratez, chiar daca nu o incanta ideea de a fi departe de mine. M-a pus sa ii promit ca voi veni dupa ea. I-am promis, dar cu o singura conditie. Cand ne reunim, ea va deveni sotia mea. Cand m-a auzit a inceput sa planga de fericire.
Am avut nevoie de 2 ani, dar am reusit sa merg dupa ea. Fix atunci publicasem ultima carte din Saga Emily si primisem vestea ca seria mea va fi tradusa in mai multe limbi. Reusisem sa devin cineva.
In final m-am casatorit, am facut doi copii, seria mea a fost ecranizata, am continuat sa scriu povesti si carti, iar in continuare nu stiu nimic, dar tot ce stiu e ca am avut o viata minunata.
Poate parea un lucru destul de ciudat, dar acest adevar m-a ajutat in viata mai mult de cat s-ar crede. Deoarece eram sigur ca nu stiu absolut nimic, nu m-am simtit niciodata nefericit. Dar nici nu pot spune ca am fost vreodata cu adevarat fericit.
Povestea mea incepe intr-o zi de primavara, undeva in perioada de tranzitie, cand zapada incerca sa ofere oamenilor un bis. Am venit pe lume ca un cadou pentru mama mea si cu rolul de cel mai mic din familie. Aparent eram asa de nerabdator sa vin pe lume incat am decis sa vin mai devreme cu o luna. Si in ziua de azi sunt la fel. Daca trebuie sa ne intalnim la fix, eu ajung cu 30 de minute mai devreme.
Primii mei ani au fost destul de obisnuiti pentru acea perioada. Dormit, mancat, desene animate si dormit. Dintre toate aceste activitati desenele animate si-au lasat amprenta cel mai adanc. M-au invatat prima mea limba straina. Acum eram sigur ca nu stiu nimic in doua limbi.
Anii au trecut si parintii mei s-au gandit sa ma inscrie la o gradinita din cartier. Cand am auzit prima oara de gradinita nu stiam cu ce se mananca, dar eram curios. Cat de rau putea sa fie? Raspunsul l-am aflat imediat ce am vazut gramada de copii. Erau prea multe fete noi pentru mine. Culmea e ca era vorba de copii care locuiam pe langa mine. Eram intimidat de situatie, mai ales ca eram si timid. Dar am gasit o metoda de a ma adapta.
In mod normal, cand nu cunosti pe cineva intr-un mediu nou, faci cunostinta cu cei de langa tine. Eu am preferat sa stau atent cand se striga ei intre ei, sa le retin numele, iar cand era timpul sa interactionam, le foloseam numele de parca ne cunosteam de-o viata. In mintea mea era cel mai simplu mod. Nu eram familiarizat cu normele sociale de conduita. Nu erau desene cu asa ceva la TV. Daca situatia imi cerea sa prind o pasare roadrunner eram complet pregatit. O nicovala, cativa metri de frangh, o cutie de firmituri si rezolvam.
Cat am stat la gradinita am prins gustul pentru spus povesti si glume. Am prins gustul atentiei. Nenorocit drog mai e si atentia asta. La fel de legala ca tigara si cafeaua, dar mai ceva ca metanfetamina. Cred. N-am incercat. Nici nu stiu unde s-ar gasi.
Prima zi de scoala a decurs mai bine. Eram pregatit sa vad multe fete necunoscute. Tot eram timid pe langa oameni noi, dar eram pregatit sa fac fata situatiei.
Cand am ajuns in sala de clasa, din 26 de copii, doar una imi era cunoscuta. In sfarsit aveam pe cineva cu care sa vorbesc pana sa ii cunosc pe ceilalti. Din pacate aveam de gand sa folosesc aceeasi metoda. Daca a functionat prima data, a doua oara era un fleac. Din fericire pentru mine, munca mi-a fost usurata de o inventie numita "catalog". Nu stiu cine l-a inventat, dar cred ca se gandea la mine.Era asa de simplu. Invatatorul striga un nume, iar eu m-a uitam la cine ridica mana. Nici nu trebuia sa ma chinui prea mult sa retin numele, pentru ca in fiecare zi se strica catalogul. Era perfect.
Primii 4 ani de scoala au fost floare la ureche. Aveam cele mai bune calificative, faceam temele alea usoare, iar la sfarsit de an primeam premiu. Sistemul ideal, dar ca orice lucru bun, totul are un sfarsit.
Incepusem clasa a 5-a. Calificativele s-au transformat in note si sistemul s-a dus de rapa. Nu stiu cine s-a gandit ca ar fi o idee buna de a folosi note de la 1 la 10 pentru stabilirea nivelului de pregatire, dar nu cred ca era intreg la cap. Nici el, nici cei care au fost de acord cu el. Stiu ca nu stiam nimic, dar nu trebuia sa stiu asta pe o scara numerica. Era greu, dar intr-un fel sau altul am reusit sa supravietuiesc si urmatorii 4 ani. Cred ca in mare parte, dragostea pentru comedie si desenele mele de pe banci m-au ajutat sa merg inainte. Sunt sigur ca nu m-au ajuta cartile si manualele. Nu le-am deschis niciodata. Nici nu am dormit cu ele sub perna ca sa zici ca mi-au intrat cunostintele in creier prin osmoza.
La finalul celor 8 ani de scoala am fost pus sa imi aleg un liceu la care sa ma duc. Nu stiam ce presupune acest lucru si cum eram cel mai mic din familie am fost lasat de capul meu sa aleg. Am mers pe optiunea "cel mai aproape de casa". Profesoara de desen ma indemna sa merg la unul de arte, dar ala deja era in alt oras. Pass!
Anii de liceu au fost exact ca in clasele 5-8, cu cateva exceptii. Acum desenam mai putin si scriam povesti, aveam o gasca de prieteni, descoperisem berea si fetele. La vremea cand altii erau la a 5-a relatie sau sarbatoreau 2 ani de relatie, eu abia descopeream fetele. Poate ca nu stiam nimic, dar am invatat repede si am recuperat timpul pierdut. Am trecut de la relatie la relatie de parca eram la un concurs de mancat. Cea mai interesanta tranzitie a fost de la o colega de clasa la sora ei geamana. Nici acum nu imi eacum nu imi explic de ce am facut asta.
In ultimul an am decis sa iau o pauza de la tot, sa ma axez pe "invatat" si sa incerc sa termin liceul. M-am decis cam pe ultima suta de metri, dar macar pot spune ca mi-am dat interesul. Pana la urma am reusit sa il termin. La limita, dar l-am terminat.
Proaspat absolvent, am decis sa imi incerc mana si la facultate. Am trecut prin 12 ani de scoala fara sa incerc prea mult. Cat de greu avea sa fie?
Primul an de facultate l-am baut. Eram intr-un oras nou, noi posibilitati, oameni noi. Pentru ca stateam la camin, in fiecare seara era cate o petrecere. In camera mea, in alta camera, in alt camin. Era altfel de cum eram obisnuit. Era un ritm de viata mai alert si ma bucuram de fiecare clipa. Asa mi-am cunost pentru prima oara sotia. O femeie exceptionala de la facultatea de jurnalism din celalalt capat al orasului. Era mai mare decat mine cu vreo 2 ani, dar nu ma interesa. Eu eram prea fascinat de mintea ei ca sa pot tine cont de varsta sau infatisare. Nu zic ca nu eram si atras de ea din punct de vedere sexual, dar cu ea puteam sa stau, pur si simplu, sa vorbim ore intregi. Din pacate relatia noastra s-a terminat la sfarsitul anului. Eu ramaneam in continuare la facultatea, iar ea se ducea in alt oras pentru a urma programul de master a unei alte facultati. Nu a fost o despartire urata. Amandoi stiam situatia si eram okay cu asta. Eram pe aceeasi lungime de unda.
Urmatorii 3 ani i-am luat mai in serios, chiar daca la final imi pierdusem interesul complet. Imi gasisem vocatia in scrierile mele, dar nu strica sa am un plan de rezerva. Chiar nu voiam sa mor foame. Casticasem cativa bani de buzuar din 3 carti cu mici povestioare publicate on-line. Nu erau multi, dar imi puteam finanta iesirile din week-end si ocazionalul pachet de tigari pentru cafeau de dimineata. Era mai bun decat nimic.
Dupa ce am terminat facultatea si tot ce tinea de licenta, tot nu stiam nimic. Nu stiu cum naiba am ajuns asa de departe. Dar daca tot eram aici, de ce sa nu incerc si un master? Undeva in alt oras, poate chiar in celalalt capat al tarii unde mai aveam cativa prieteni. Era timpul pentru o reuniune.
Ajuns in alt oras, pentru master, lucrurile stateau altfel. Nu mai aveam cum sa am la fel de mult timp pentru iesiri ca inainte. Eram deja "adult"si trebuia sa am un loc de munca ca sa imi platesc chiria, facturi, etc. Aparent banii nu cresc in copaci, parintii nu ma mai puteau intretine si chiar daca aveam acum 7 carti on-line nu puteam sa traiesc din asta.
Am gasit un loc de munca relativ usor. Un tovaras mi-a facut legatura cu patronul unui bar, care cauta un barman. Lucram doua zile da, doua nu. Nu era un local asa de aglomerat, deci puteam sa muncesc fara mari probleme. Chiar ma bucur ca am lucrat acolo. Asa m-am reintalnit cu sotia mea si cu un tip care mi-a oferit sansa de a publica o carte. Una de aia reala, cum vezi pe rafturile unei librarii. Singura problema era ca eu scriam doar povesti scurte, iar el imi publica doar daca era un roman intreg. Am acceptat.
Mi-am rasfoit vechile povesti si am gasit cateva care aveau legatura intre ele. Le-am folosit drept schelet pentru romanul meu. M-am chinuit oleaca, dar am reusit sa il termin cu sprijinul sotiei. Dupa cateva modificari facute cu acel tip, romanul meu a fost publicat. S-a vandut chiar bine. Cine ar fi crezut ca o carte despre o tanara cu parul albastru care devine noua intruchipare a mortii va prinde asa de bine la public. Eram asa de motivat incat i-am scris o continuare. Din pacate a trebuit sa renunt la master, dar nu regret. Oricum nu stiam nimic. Acum eram scriitor/barman, locuiam cu iubita mea exceptionala. Eram in al 9-lea cer.
Dupa 3 ani si a 3-a carte publicata, sotiei mele i-a fost oferit un post de munca in alta tara. Era o sansa care venea o singura data in viata si nu puteam sa o las sa o ratez, chiar daca nu o incanta ideea de a fi departe de mine. M-a pus sa ii promit ca voi veni dupa ea. I-am promis, dar cu o singura conditie. Cand ne reunim, ea va deveni sotia mea. Cand m-a auzit a inceput sa planga de fericire.
Am avut nevoie de 2 ani, dar am reusit sa merg dupa ea. Fix atunci publicasem ultima carte din Saga Emily si primisem vestea ca seria mea va fi tradusa in mai multe limbi. Reusisem sa devin cineva.
In final m-am casatorit, am facut doi copii, seria mea a fost ecranizata, am continuat sa scriu povesti si carti, iar in continuare nu stiu nimic, dar tot ce stiu e ca am avut o viata minunata.
Comments
Post a Comment